Un înger bun coboară lin spre Iadul cel întunecat
Bătând din aripi de fulg fin spre infinitul dezolant.
Este trimis de Dumnezeu spre a veghea un amarat
Ce și-a trăit viața din greu apoi subit,s-a omorât.

De-acolo, de sus,de la Ceruri e cale lunga Până-n Iad
Și,deși este doar un înger, este un pic cam speriat.
În drumul lui trebui să treacă și pe pământ, la cel sărman,
Să poată ca să înțeleagă gestul omului disperat.

Ajuns în sfârșit pe pământ ia chipul unui om bolnav
Mergând pe la pporti și cerând un ban ori doar un biet covrig.
Stă așa și tot se întreabă :așa e viața pe pământ,
Trebuie să trăiești cu teamă și să tot speri încet, oftând?

După vreo șapte săptămâni își dă seama de ce sărmanul
A plecat în focul nestins:la chin el a găsit limanul.
Cu toate ca nu a făcut nimic rău, el a suferit
Și s-a rugat la Dumnezeu,însă Domnul l-a părăsit.

Așa i-a fost,a fost blestem lăsat demult,din moși strămoși
Și răul l-a-nsotit într-una printre mulți oameni nemiloși.
Într-un moment el are milă de bietul care rău s-a stins
Și, cu o rază de lumină, coboară în focul nestins.

Acolo vede un sărman ce suferă și ppare rău
Că a avut un trai amar și-a fost uitat de Dumnezeu.
Și plânge omul.In zadar.Acum este în veșnicie
Și trebuie să-ndure iar chin,groază, frică și tăciune.

Cu milă îngerul îi spune :Tu încă crezi în Dumnezeu?
Sărmanul, cu amărăciune, raspunde:Am crezut mereu.
Îngerul, îi redă speranta și îl readuce la viață
Spunându-i lin,cu-ntelepciune :nici acum Domnul nu te lasă!