Singurătatea începe
odată cu bucata de covor
de la intrare,
cu zgomotul cheilor vârâte în broască,
sau poate că a început totuși de la acel câine
care zăcea lovit în mijlocul străzii,
cu imaginea pantofilor fără șireturi ai stăpânului,
suspendată pe retină.
Și continuă cu felul în care
umbrele-ipoteze insuficiente
alunecă peste pachetul de țigări
lăsat pe masă,
pe marginea unui pahar prăfuit de lipsa oricărui argument,
apoi
de pe pereții bucătăriei
se scufundă în chiuvetă.
Dispariția lor merită
toată atenția:
se întâmplă între
clipa când durerea devine tăcută
și secunda în care
o femeie se așază pe scaun
și bate la mașina de scris întâia literă,
negru pe alb.