de ploaia ochilor ești vinovată
obrazul lacrima cu greu susține
pe buze sarea ei cuvânt deține
de ea în foaie-o vorbă e gravată.

ea focul de cerneală întreține
în steagul alb de litere ovată
purtând descătușărilor cravată
în graiurile liniștei, puține.

în rostul ei de a-ncuia amarul
din chin spre mare curge-ntâi prin deltă
să lase sedimentul urii, zveltă
când i se umple omului paharul.

iar tu, femeie de șoptit eternul
spre lăcrimarea ta deschide-mi sternul.