îmi amintesc exact
cum au sunat singurele cuvinte
pe care nu ți le-am spus,
felul în care ar fi putut lua
forma unor bâlbâieli deja înțelese

atât de mult am vrut să-ți spun,
încât mi-ar fi ieșit la fix cuvintele,
în nuanțele potrivite și fără subtilități

deși a trebuit să rămân mut,
pe undeva prin mine încă se aude clar,
se desfășoară tăcerea
care mă definește și nu te va părăsi

parcă văd cum dintr-o dată
m-au surprins semnele
conform cărora trebuiau respectate
prin cuvinte nespuse legi nescrise

împrejurarea n-a permis
și totuși am venit și ne-am dus ușor,
păsări căutând flămânde
anotimpul interminabil

atât de convingător
nu s-a întâmplat nimic
și nu ți-am spus totul iar și iar,
încât încă persistă chipul tău
ascultându-mă

văd ochii tăi înțelegând
și renunțând deopotrivă,
încă stă pe loc ora de aur
la care lumina trecea peste buzele tale

îmi amintesc în detaliu
felul în care m-au trecut în tăcere anii
care ni se vor fi adăugat,
încă simt cum la capătul momentului nefavorabil
copiii noștri n-au mai avut cum să vină

când totul a fost împotrivă
și a trebuit să renunț mai ales la mine,
mi-e încă la fel de limpede
cât de frumoasă a fost împrejurarea