Înălțasem un gând,
zmeu însetat de imaginea lumii.
A zburat, până s-a pierdut într-un punct,
vizibil doar celor supuși încercărilor.
Gândul, solidar cu acela care-l înălța din umbră,
avea să se strângă, alături de altele, într-o linie dreaptă.
Cei care le înălțau, urmăreau linia ca pe un destin asumat,
nu mai era nevoie să izbească în piatră, spre-a-și potoli setea,
nici de-nvăluiri în cuvinte, spre-a găsi un sens întâmplării.

Aproape invizibil, de poveste-nsetat, ca niciodată,
pierdusem linia dreaptă. Din rătăcire în rătăcire,
m-am regăsit în linia unui cântec. Nimic nu se mai destrăma,
doar trecea într-o altă poveste. Dintr-un capăt de gând,
mi-am zis că trebuie să mă înalț deasupra timpurilor. Imperfecte.