între două recitaluri comune
lutul inert
trage din cheia sol un lied aromat
precum voluptatea unui roșu
de zbor
niciodată băut de uscat
mestecat ud cât suportă gâtlejul ființării
prea mult sau puțin conștient
de aripă
genunchi sau de talpă
stor opac
pleoapa veșniciei
se lasă lin peste un passo-doble reușit
fanate speranțe
în stenogramele cărnii abuzate moaie degetele și visează
cine /ce /cum
destramă holograme
și ne râde în față

euri cu mințile răvășite mă privesc tâmp
cum semnez cecuri în alb
iar și iar

urmăresc linia vieții din palmă
hașurez distanțe prea grele strecor în decoruri zebrate obositele ceruri
sub pragul tainei îngerul plânge că nu se vede

nu se moare oricum
spectaculos
crepuscul de fițe îneacă lumea din interior spre buza abisului
ne-rostiri de păsări
otrăvesc sihăstriile rugii
e atâta durere în zarurile așilor lipsă
că universul se sfarmă între
coaste de ger

răzvrătit copilul își sapă în piele
mormintele
din corzi de atriu șuieră spasmodic simfonia destinului

cu mult înainte de ultimul act
aripi cad în uitare
cuvântul se-ascunde într-un dor de albastru
pe șevaletul văzduhului

netrăitul se face săgeată

poetul țâșnește din zbor și topește
zăbala înaltului