Nu am avut niciodată siguranța cine sunt uitându-mă la umbra mea:
când era alungită în zilele târzii de toamnă
când pitită sub trupul meu în canicula verii,
când liniară peste întinderea câmpiei
când deformată în preajma gardurilor, caselor, obiectelor...

Dacă ar fi să mă privesc într-o oglindă imaginară
și să am dincolo de ea umbra ca și chip
nu aș ști niciodată cu adevărat cine sunt

Și totuși umbra mea... e doar a mea
și a nimănui altcuiva
de nu aș exista nici umbra nu ar fi
poate că mai degrabă umbra este sentimentală
schimbătoare, când într-un fel, când într-altul
ca sufletul unei femei

Este fidelă ca un câine, mereu lângă mine
chiar și când am senzația că a dispărut în noapte
aprind repede lumina și ... e acolo,
mereu acolo lângă sufletul meu,
mereu tăcută, fidelă.

Aș vrea să pot da mâna odată cu umbra mea
și să-i pot spune:
„Prietene drag, îți mulțumesc pentru prietenia ta,
chiar și așa, tăcută.
Îți mulțumesc pentru necuvintele tale
ce mi-au umplut mereu inima de cuvinte”

30 mai 2017