Se-așează o pasăre la fereastra mea
Cu tăcerea copilăriei surdo-mute
Nu m-aștept la o alinare, la un cînt
Dar o simt – își cutremură aripa rece
Și dispare.

Lumina se scurge agale pe sub pleoape
Cade și ea, cu vrajbă, în mormînt
Îi aștept revenirea cu obrajii tremurînd…
Dar vine ceasul cînd mă mîngîie pe gene, blînd
Și dispare.

Mama e precum o salbă de tristeți și rugăciuni
Zîmbește mereu și nu-i pot răspunde nicicînd
Se uită la mine, se uită la ceas
Nimeni, nimic nu spune.
Dar vine la urmă, obosită și matură
Surîsul ei adînc mă-nfioară
Cu buzele descătușate… abia-mi murmură.
Dar n-o aud...
Și dispare.

Mă strînge umil, la pieptul său, Melancolia
O veche și neagră consoartă aproape depărtată
Cu un șirag de perle ce par că s-au topit,
Îmi îngînă blesteme și-i mulțumesc pentru vioară
Dar cînd îmi simte sărutul, mă uită, mă reneagă!
Și dispare!

Și dacă simt că pînă și bălțile putrezi au devenit lut,
Nu mai există speranță în agonia seacă a vremii
Nu mă mai petrece nici o umbră de înviere
Atunci mă consolează cu suspinu-I lipsit de identitate
Are flori în mîini și-n Spirit ce nu trebuie udate nicidoată
Se-ndură să mă gîdile cu daruri și cu harpe,
Cu îngeri molatici pe care nu-i cunosc;
Cinstim cei mai virtuoși munți cu pașii noștri,
Iar la o privire către Lume, de sus, văd Melancolia!
Mi-atinge obrazul din suflet și întreabă: doare?
…Și dispare…