Vino, să te înconjor cu tăcerea mea,
Căci promit solemn și cu buzele strînse
Nu mi-ai reproșa nimic, vreodată, iubite!
Și de o vei face, ai să te-ntorci curînd -
Așa face zurbagiul cînd se satură de cîntec,
Vine și se-așează... în marea de pustiu!

Și pustiul îl primește... în și mai tainică tăcere,
Pentru că ai mai multă nostalgie, iubite,
Mai multă nostalgie decît un ascet sordid,
Zvîrcolit în chin amar, prin turnuri de exil,
Pentru că ai mai multă nostalgie, iubite,
Decît un zbor al unei păsări în declin.

Și pentru că răzbați în visul meu de-apururi,
Răzbați urlînd, bătînd un ritm anevoios
Cu tîmplele-ți deștepte și inima din lacrimi
Cu mîinile de alb – cu pieptul tău de patimi
Așteptînd să te șterg din linia orizontului
Sufletului meu – loc murdar, dar ne-ntinat
De nimeni, niciodată...

Pentru că pînă-n ziua asta, cînd te-auzii iar
M-am rugat să te înconjor cu tăcerea mea.
De vei dori, de vei lăsa un ceas din trupu-ți
- Atît de ceresc, de serafim - să-l închin tăcerii,
Nu vreau a ști – mila ta ar inhiba făptura
Și-n loc de liniște, te-ar înconjura aștri ludici
Și iară te-ai depărta pribeag, nevăzut de mine...