încearcă să nu mă dai complet uitării
de-n inimă nu-ți mai încap
iar frumusețea clipei ce-o trăirăm a apus
păstrează-mă în lacrima din colț de ochi
ce însoțea discret orice plecare-a mea
și lasă-amurgul să ne-ascundă-n el
cu toate câte împreună le făcurăm
pe când în hora pescărușilor cerești
din sufletele noastre iubirea zbor țesea

ca în lichidul amniotic cătându-mi o ieșire
prin apa asta tulbure vijelioasă-a vieții
inconștient încă înot spre tine penelopă
mai cheamă-mă cu bobii
că poate-oi fi doar la o zi zăbavă
te rog mai du-ți cu vorba hărțuitorii
și-împinge cu gândul către mine
acuma când în locu-mi tu ocârmuiești
dacă socoți măcar un pic itaca
mai roagă-l cum numai tu știi pe apollo
chiar de furtună mare-i între noi
să nu-ți slăbească strălucirea
căci ea îmi este stea polară

departe tot mai departe-mi pari
cu sloiuri mari de gheață mă izbește
tăcerea-ți ori umbra nevăzută de pe chip
înot și mă frământ cum pot să mai ajung
fără lumina ta o ceață-i țărmul
nu știu dacă mai pâlpâie în noapte farul
încerc să cred că încă voi mai fi în stare
să-ți săgetez de moarte pețitorul
și-apoi de-i vrea să pleci să te dezleg