nu vei pleca vreodată,
nu vei pleca, e loc destul, etanș pentru totdeauna,
e modul nostru de a ne păstra unul pe celălalt fără să ne mai fie teamă,
sub uriașe sarcofage de beton
stau ascunse amintirile noastre ca niște ciuperci radioactive

aerul nu pătrunde, despre lumină încă nu s-a aflat,
e o stare de veghe, așteptăm să vedem cine e cel care cedează,
cine își inventează tasta delete legată direct la banda de memorie
(acolo unde aerul are forma absenței tale)
și apoi o apasă, extirparea nu mai e o opțiune,
pe termen lung nu există uitare,
pe termen lung vom curge unul în altul, două substanțe de contrast
care ne vor arăta ce e adevărat și ce nu,
cum crește sub carne lipsa ta, celule modificate, multiplicându-se agresiv

felul în care nu ești,
un aer care nu te mai ajută, acoperindu-mă, un fel de mâl care te sufocă,
îți decupezi venele, le vezi întinse de la un perete la altul,
de la o noapte la alta, unde aștepți să te comprimi, până la dispariție,
alarme vizibile pentru cel care nu mai știe unde să se refugieze,
nu te mai poți mișca,
singur îți inventezi o capcană
extrem de precisă,
de sigură,
rămâi imobil până la sfârșit

mereu justificarea că mai mult de atât nu se poate întâmpla,
că nu există rău absolut,
că nu există plecare fără return to me,
să te poți prăbuși
e firesc, îți spui, cel care cade
are pentru câteva clipe senzația că poate zbura
și asta e tot ce contează