Peste ape nesfârșite punte
te-ai așezat să pot sări scândurile
din doi în doi ca un copil
desprins din haine de bătrână gârbovită
pana am primit sub picioare pământ

Din zâmbetul tău să deschid
să zboare stoluri către țări nevăzute,
din întristarea ta să închid cercul brațelor
sub vocea ta să adoarmă-nvelite
două prea diferit nesfârșite statui din lemn și din piatră
ce s-ar fi mai putut ciopli din zori până în zori
una pe cealaltă.

Am vrut să-ți las proza să-mi spargă versul
dar ți-a fost prea frică de cioburi
și ai ales în locul meu să nu dăm spațiu timpului
să nu-mi fii liniște, să nu-ți fiu adevăr
să rămână nepictate porturi asfințite sub ochii noștri deschiși
să se închidă în urmă munți neurcați de pașii noștri diferiți.