Absurde dereglări definesc realul
Care, avantajat de-al tău spirit slab și rupt
Își face culcuș în tenebrele creierului.
El izbește, îți bate și distruge
Asemeni unui berbec galic,
Porțile șubrede ale spiritului.

Realul…

Unul nu se poate împăca cu el.
Și cum ar putea?
Când pe bună dreptate, flacăra Prometeică ce arde în tine
Aruncă bolând lumină în peștera unde el stă legat.
Hipnotizat de jocurile propriei umbre,
Lanțurile-i se întind,
Afară ele ies ca o plagă
Și se preling prin crăpăturile acestei uși vechi.
Ușă de salcâm, de-un verde bolnav,
Dar c-un miros de primăvară și lapte.

6 zile lanțurile astea se întind, și se tot întind…
Iar în a 7-a neîncetat încearcă să îl scoată din peșteră,
Să-l așeze dincolo de ușa veche,
Ca el să se poată trezi,
Pentru a domni iar peste dealuri cu piersici și flori de magnolie.

Cum? Cum și de ce nu domnește?
Vezi... e simplu:
El nu trebuie a domni.
Mucegaiul ucide, viermii mănâncă esența
Iar putregaiul fructelor elidează alegoria de mirosuri.
-Ce nebun ar trăi așa! În totală destrăbălare biblică a certitudinii!
Unul are nevoie de ce-i dincolo de verdele palid cu miros primăvăratic.
Numai așa, ființa-i poate bea apa vie din sânul nesecat,
Numai așa ea va crește, mușcând din roadele coapte.
Numai așa realul nu poate descompune,
Nu poate stinge limbile de foc
Care distrug și curăță ciuma răspândită de lanțurile lui.