În orice seară, pielea ei suav ridicînd nori albăstrii peste lume,
rufele cu miros de săpun de rufe prinse în umerașe,
neumblate de vreun deget, pufoase
în dulapul cu haine prea strîmte.

ÃŽn pustiu
toate numele tainelor ascunse sub sîni
și lumina aceea de lună ca un fum
în oglinda de pe noptieră.

În zadar se roagă toți sihaștrii care au jurat abstinență și
nevînare de umblet de femeie:
prin case bîntuite trupul ei beteag, văduv de mii de bărbați,
încă mai moare
ca un izvor.