Dacă versul te vrea, ca promisa-i lumină,
Tu, ca nimeni în jur, îmbrâncită de spaime,
Fără-o boare de vânt ce te prinde de mână,
Vei fi doar un apus cu-ntunericu-n palme.

Te alintă cuvântul, răstignita mea Cristă,
Parcă-ar fi un poet, ce de-abia s-a născut
Și se lasă-n genunchi pe-a ta pagină tristă,
Recitând o baladă într-un alb mai tăcut.

Se trezesc amintiri, dintr-o altă poveste
Și pierdutu-l măsoară-n străinul imens,
Nu există nici cer când pământul păzește
Sub o cruce de lemn, răstignitul consens.

Se-oglindește o mână pe obrazul iubirii,
Într-o palidă seară, dintr-un foc început,
Plânge versul sfios stând în poala privirii,
Între flori de cerneală și un vis absolut.