Ades îmi frige-un jărăgai
adâncu cărnii-nfierbântate
și-aș tot sui pe brânci, pe coate,
urcuș, întoarcerii în rai.

Poate-am lăsat acolo sus
bucăți din aripile mele,
de mi se face dor de stele
și m-aș tot duce, drum nedus.

Poate-am uitat acolo-n cer
cenușa feței de-altădată,
sau poate vocea mea schimbată
mă cheamă undeva-n eter.
Ca de-o mireasmă mă îmbăt
la glasul meu din alte ere
și pentr-o clipă prind putere
să urc în ceruri îndărăt.

O clipă sui și iar mă fac
cădere moale și afundă.
Urcușul meu a fost secunda
iar carnea mea rămâne veac.

Atât de dulce știu să cad
și-atât de greu mă-nalț în sfere,
că rădăcina mea în cer e,
iar fructul meu se coace-n iad.