Pe vârfuri mă ridic și ochii ți-i aprind
Ca două lumânări ce nu vor să se piardă,
În marea de obraji, ninsoarea stă cerșind,
Căci ploile de lacrimi întârzie s-o ardă.

Alintă-n moară, piatra, boabele de soare,
Lumina ce se scurge pe-o gură fără glas,
Parcă-i privirea mamei în vechea căutare,
Pierdută undeva pe drumul ce-a rămas.

Din marea adormită se leagănă o viață
Și focul palmei sale nisipul mi-l atinge,
Mă leagă cu durere în nesfârșita-i ață
Și-n valurile sale, sălbatică, mă-mpinge.

De poftă-i plină viața și versul încă-i viu,
Când îl așterne noaptea în gândurile tale,
E ca o frunză mâna, mă-mpiedică să scriu,
De frică, ți-o aud, scrâșnind din balamale.

Îmi umplu iar ulciorul cu șoaptele rămase
În dimineața ta, când preschimbat în soare,
Mă coboram spre tine din vise capricioase
Și-ți sărutam cu sete, deschisă a ta floare.

Îmi trec prin ochii minții dorite mângâieri,
Ca pe mănuși le-mbrac pe mâinile nebune,
Spre tine tu mă chemi din lumea de dureri,
Cu-o lacrimă ascunsă și-o mică rugăciune.