Mă întorc în trup desculț de încălțările nopții,
nu mai am timp de îndreptările propuse,
am rămas închis în cercurile concentrice,
să nu mai pot depăși propriile limite.
Oamenii nu mă știu,
orașul mi-e străin,
nu se mișcă liber nicio idee,
nu suferă nicio înfrângere
o bătaie din aripi rupe aerul,
nu-i nicio pasăre pornită în zbor.

Cineva îmi suflă-n timpanul urechii,
să aud cum se apropie depărtările cerului
și intră fiorul sub piele
ca un tunet în clopotele sparte.

Diminețile așteaptă cu rubinul pe buze
ploile verii să înlăture praful
de pe catapeteasma pământului,
dar totul e o iluzie.