egoistele gânduri m-au lăsat somnului pradă,
iar somnul m-a pus zălog visului,
visul, plutind ca un vultur prometeic
și-a înfipt ghearele în irișii ochilor mei
iar ciocul, arcuit ca al nopții pătrar,
străpunge ferecatele uși
ale sufletului pârjolit
de dorul cascadelor aburinde
stinse-n nesfârșite adâncuri
ale vulcanicelor prăpăstii,
iar brațele tale alungite,
ca un aluat de pită,
flutură leneș,
ca niște aripi de înger
peste rugăciunea muțeniei șoptite
repetată înaintea îmbrățișării nocturne.
mă zbat ca o baracudă veșnic flămândă,
prinsă-n cârligul unui pescar,
și mă agăț, ca un disperat,
de un cordon primar...
- lavă, curgând în cascade, născută
din mângâieri și cutremurate valuri –
O, timpule! tu ești groparul meu în vise!