Josul îmi sapă un mormânt,
ca de obicei,
dezarmându-mă de puterea de a clinti susul
mai sus...

Mă leg de sens la fiecare cuvânt
ce se înnoadă în gât de limbă, de cuvânt...
Tensiuni presate pe silabă,
pe fiecare silabă se îngroapă
în lipsa dreptului de a mă bâlbâi...

Mă leagăn pe ritmul lacrimilor
ca un schingiuit
de boala cutremurului de sens...

Spre tine, iubitule, învăț să hăulesc a lup,
devin strigoi, orfan, mormânt
sub plăcile tectonice ale voinței...

Nu mai vorbesc vreo limbă
nici oamenilor, nici animalelor, nici corciturilor.
Sunt prea plină de sensuri
ce nu mai vin decât în hoarde
din mine înspre mine, în jos, până la magmă...
Devin departele meu...

Inima cuvântului nu e tradusă doar de limbă,
de limba mea vorbită pentru tine...

Inima mea e învățată de mine prin tine.