... Apoi ne nășteam iarăși goi, deodată
intra un vifor în noi... De lacrimile lui Amor udată,
calea din zori era-n carne un dinte
ce ne sfârteca în hram de cuvinte, șoptite să nu trezim
detot ziua...

... Sub astă lumină și azi putrezim, la pândă
să nu făurim și osândă în putrezirea aceasta de rațiune,
șoptind fraze înfipte în genune, sub clipă...

... Eu, da!, iar tu-mi erai aripă
cu zbor trupesc în noi a ne uda... Deasupra
trecea îngerul păzitor de zăpezi pe obrajii tăi verzi,
eu eram negru
de o supărare ciudată,
tot de lacrimile lui Amor udată...