am citit ”Atrocitățile fericirii” într-un cimitir. Nu oricare
unul care adună eroii neamului sub același acoperiș
cu frunze de castan mângâindu-le frunțile asudate
cu spaimele încăpându-le în raniță odată cu pozele mâncate de carii
de timpul care nu iartă nimic
uneori plâng citind poeme pe brațul unei cruci care nu-mi aparține
nici mie nici altcuiva
stă doar acolo în bătaia ploii și ține pământul cu mâinile întinse
uneori în nopțile fără lună un Hristos coboară dinspre cetate
și bate
din mâini îmi curg cuvinte sau poate șoapte abandonate scriu
pe coaja unei castane și nu mă mai doare
să spun te iubesc să cer o oră tăiată din lungul șir de mătănii
și ocrotind în palme lumânarea
o așez pe mormintele a doi părinți
care nu-mi aparțin
tata doarme într-un alt cimitir cu vedere la munte
e învelit în liniște și are la cap oasele bunicii
iarna plânsetul se aude altfel
ca dintr-o cămară claustrofobă inima mea
cât un snop de zăpadă bate
toaca se pierde prelung printre fulgi
ce lume caldă e cimitirul și cum l-aș pomeni pe tata
din mijlocul cuvintelor nerostite
cineva ascultă plânsetul femeii
cineva mă dezgroapă
plângând.