Unsprezece petale, unsprezece noduri, ce ar trebui facă un întreg, un acoperiș care să mă învelească în mormânt. Un acoperiș parabolă din 12 petale dar cu o petală lăsată lipsă dinadins, pe unde să pătrundă ploaia, vântul, soarele și gerul, să simt că mai sunt viu

ACOPERIȘ 1

privirea mea îți străpungea ochiul până în ceafă apoi se prelingea pe umărul tău pe sâni și nu știu de ce se întuneca deodată se făcea un întuneric stupid pe sub pleoape nu tu mă dureai doar ideea de tine mă doare și urma lăsată pe umărul stâng și când îmi aduc aminte cum sprijineai fruntea de sufletul meu mă mai doare și bucata de cer sub care am râs amândoi cum ne loveam de stabilopozi plăcerea până se făcea praf și o luam de la cap balansam după un scenariu perfect scris de inginerii de suflet

noi ne arătam din cer de după perdeaua de nori când apărea umărul tău când barba mea răscolită de vânt apoi fulgeram puternic sau ne țineam de mână rătăcind pe acolo pe sus ce faci îmi zici și eu nici nu știam ce să-ți răspund mă lăsam purtat pe aripi de vânt până se făcea noapte apoi te bântuiam plângând



ACOPERIȘ 2

întotdeauna am vorbit despre iubirile ce le voi trăi la timpul trecut așa știam dinainte ce se putea întâmpla cât de mult mă vei iubi și cât vom plânge stând spate în spate pe pervazul ferestrei de la etajul trei sau așa credeam că se poate întâmpla mă uitam cum mi se petrec zilele una într-alta mi se petreceau drumurile dar mai ales ni se petreceau amintirile ce le vom avea fără să realizez că timpul meu curgea într-un singur sens liniștit și cuantic spre sfârșitul trupului în putrezire sau spre răstignirea lui fără nicio cauză pe crucea rece și umedă a singurătății fără spectacol spre nicăieri

acoperișurile toate zburau peste noi ploua cu cer peste pietre țipete înalte iubito urlete groază și noi stăm înfricoșați și febrili într-o încordare mortală ca două arcuri îmbătrânite și moi nu mai este timp deja renunțăm la îndoială nu mai este nimic de făcut doar să ne trăim nebunia până la capăt și ne vom întoarce învinși la noi pe cai albi cu aripi



ACOPERIȘ 3

locul în care nu se întâmplă nimic dacă nu ești atent nici nu știi dacă e noapte sau zi patul meu perna mea casa brațele mele gândurile zborul prunii toate au încremenit într-o zi la asfințit când pe cer străluceau soarele și luna în același timp parcă se țineau de mână și zâmbeau senil doar moartea ne mai surprinde câteodată sau cucii fâlfâind sublim miriștea dimineții scăldată de rouă cât de departe pari a fi cu sânul picurând peste icoane viață într-un târziu ne prindem de mână degetele mele încolăcindu-se tandru peste degetele tale într-o îmbrățișare tainică fericiți mirosind mirosul acela unic de iubiți și toți în jurul nostru înnebuneau brusc și locul în care eram prindea deodată viață și se colora cald a uimire și speranță piciorul meu cu o mie de brațe

noi eram la fel de săraci în speranță necunoscuți încercați de dorințe efemere în schimb ne eram unul altuia gândul lasciv subțire ferma de fluturi era cuibărită sub coastele noastre în cinstea noastră păsările și iarba și ochii de lup s-au albăstrit vântul ne purta pe mare departe sau mă cățăram în delir pe creasta muntelui venus apoi ți-ai tăiat părul scurt ai scris pe nisip adio și ai plecat la pol în vacanță



ACOPERIȘ 4

ne naștem plânset și stăm cu el înfipt în gât ca o gheară până murim și atunci alt plânset ne însoțește în pământ din pământ și o clipă de grație ne-am născut hohote de plâns de cele mai multe ori din noi țâșnește aspru întunericul rari sunt cei care strălucesc ei luminează și dincolo de moarte ar trebui să ne lipim de ei să devenim un astru puternic divin în schimb ne chinuim toată viața să-i acoperim cu noroi, cu blesteme și ură îi așteptăm în întuneric cu bâta în mână să-i plesnim suntem adevărate hiene îmbrăcate în om ieșim în lume pe furiș și e atâta dezordine în aer spațiile se mută continuu se întrepătrund sau se dilată într-o fluturare de aripă pe care Dumnezeu a vopsit-o albastră din greșeală aș vrea să înnod timpul să nu mai curgă să te pot iubi de-a întregul mai am nevoie și de splendoare dar cred că deja pentru asta este târziu

câteodată mă strecor pe sub carne și dorm dar de cele mai multe ori mă părăsesc te caut și mă așez într-un colț al sufletului tău și lenevesc în moliciunea gândului tău îmi e bine și nu, nu fugi stai și tu într-un colț al sufletului meu până când ne contopim și nu vom mai știi dacă sunt eu sau poate sunt tu bărbat și femeie într-un singur trup



ACOPERIȘ 5

asistentele cu buton și coc 3 D zuruind scabros pe coridoare unde gândacii supraponderali lăsau urme slinoase în aer iar crăpăturile erau pline de stafilococi aurii cloroform și streptomicină clorofila zvâcnea din pereți brațe subțiri șerpi verzi câte un bolnav se trezea deodată șuierând ce blânzi par în fără de lumină lumea obscură din spital cu scările lui ce duceau la cer umbra mea încă mai era lipită pe peretele din biroul asistentei șefe gureșă fără sutien sub halatul străveziu pătat de tot felul de mirosuri pândea să mă vadă trecând din salon spre baie nici nu apucam să intru când mă și plesnea cu palma puternic după ceafă și mă pomeneam înghesuit până sub duș gâfâind apoi scotea de undeva o hârtie și-mi recita ultimele ei poeme obscene scrise în ritmul trohaic până o podilea plânsul plângeam amândoi cu sughițuri apoi fiecare ne aranjam hainele mecanic fără să știm că în larg vapoarele se înecau unul după altul


niciun doctor nu mi-a ghicit boala leacul bântuiam prin spital otrăvit ori dormeam somn alb necuprins sub cerul funebru câmpul sinoptic al nopții eram amândoi prinși ca într-o menghină a morții poate nici nu eram născut și îmi făceam probleme ca prostul



ACOPERIȘ 6

am văzut cum răul intra în noi și tremuram epileptic murmuram poeme rugăciuni și blesteme de-a valma și nu făceam nici măcar un gest de împotrivire măcar așa de dragul artei îmi plăcea probabil să mă victimizez să mă plâng la prieteni în vreo crâșmă de sat o, cum creștea în mine dorința să te frâng ca pe pâinea fierbinte abia acum o înțeleg pe maică-mea pe când se încuia în ultima cameră și cânta „mierlița cea bolnăvioară” cânta și plângea mai bine de un ceas până când își pierdea glasul se stingea am alergat zeci de maratoane de la un perete la celălalt perete al camerei mele deși ușa era descuiată altădată stăteam agățat de perdele la geam ore întregi cu speranța că ai să treci prin fața casei mele fără să știu că traseul dintre mine și tine se desființase demult că e criză în lume că m-am pustiit cum de nu am avut măcar curiozitate de a mă uita pe mersul sufletelor din când în când Dumnezeu modifica mersul treburilor doar ca să ne umilească să ne învingă încăpățânarea de a fi fericiți

„Mierlița când e bolnavă /Vine cucul și o întreabă /Ce ți-e ție, soro dragă? Eu sunt tare bolnăvioară. /Și mi-e frică c-oi muri, /N-are cine mă jeli”.


ACOPERIȘ 7

mereu îmi ziceai îngroapă-ți ochii în cer și scrie o carte dar nu am înțeles niciodată ce încercai să-mi spui pe dealuri s-au aprins focurile albe ca niște ninsori și ca de nicăieri vine o mână ce ne înfășoară și spațiul câmpiei se mută puțin incomodat și trist câteodată mă las părăsit să respire și trupul să fac curățenie și un duș și dintr-odată sunt în fața oglinzii în care de câte ori mă uit îmi caut buletinul ori mă regăsesc în tine undeva într-un colț prăfuit cumva fericit mulțumit de mine și parcă nimic nu a fost mai frumos în viață decât noaptea întâlnirii noastre dintâi ce se va împlini sau când făceam schimb de timbre fără să ne știm tu erai cea care umbla în lume eu cel care am plâns până când lacrimile m-au îmbrăcat ca un cocon de sare amară ar trebui să nu te mai gândești la mine și eu să nu exist chiar dacă ne-am promis să ne ținem de mână în fiecare zi tu mergând grăbită pe tocuri spre locul ursit noaptea la focuri cu umbra ce ți se ridica drept în ceruri ca o lumină cu luna în piept despicai întunericul nopții în două iar eu nu mai înțelegeam nimic

să nu mă găsesc mă ascund adânc în mine în acest trup în care m-am născut și unde am tot încercat să mă recalibrez zi de zi până te-am întâlnit dacă mă vei întreba îți voi răspunde că nu nu mă cunosc nu te cunosc pe voi doi eu v-am uitat demult


ACOPERIȘ 8

nu înțeleg de ce se desprind bucăți din sufletul meu ca și cum ar cădea varul de pe pereții scorojiți și nu pot măcar să dau vina pe cer pe angoasele din mine pur și simplu se desprind și rămân undeva își mai aduce careva aminte de pinguinul Apolodor trimis de Gelu să ne spună că e trist? ce de umbre au crescut în spatele meu careva dintre noi e producător de umbre pe furiș iar noi le purtăm mândri pe piept ori tainic ca pe un fetiș de multe ori când murim noi fiii câmpiei ne în toarcem în cai sălbatici pentru o zi galopăm pe miriști în cer până ne subțiem și ne facem lumină și abia atunci se spune despre noi că am murit ce ceață deasă se face în Bărăgan când i se întorc bărbații acasă curg râuri în râuri curge vinul în cer și peste tot e un du-te-vino de aripi de îngeri și de copii aduși să-și vadă tații promiși și noi cei vechi sunăm în cornuri de hârtie și ne chemăm dușmanii și lupii albi ascunși în vie să bem le zic

un gol câte nimicuri doar vorbe goale spuse tainic în serile geruite ca o viță îmbătrânită fără rod și rost și în orașe prea multe aripi frânte se adună sub ferestre și este frig prea frig în anotimpul ăsta ultim




ACOPERIȘ 9

vântul se lovește amar în dunga de clopot și tresărim la fiecare adiere fiecare dintre noi avem buzunarele pline cu lumină dinspre dealuri vine străinul cu un câine sub braț și vin ninsorile ce viscole avem fiecare în suflet parcă suntem o ceată de barbari zornăind din oasele bătrâne deasupra noastră zboară tot felul de îngeri cu firimituri de pâine în sân și ne aduceam aminte cum furam cireșe în copilărie ne legam la mijloc o sfoară de cânepă peste cămașa subțire fug femeile din calea noastră ce mai fug se aud urlete în noapte păsări oarbe cu ciocuri de fier cu aripi de ger de prea de tineri suntem cununați cu moartea cu coasele cu sapa sângele se adună cu grijă în copăi de piatră în el vom fi îmbăiați în noaptea cu lună plină și vom fluiera cântece nebune

când mor mă strâng în mine să nu uit nimic și te aștept să-ți odihnești privirea în ochii mei pe buze ochii tăi mă știu mă ghicesc lăcrimezi și mă săruți puțin atât cât să pot să mor


ACOPERIȘ 10

deja știu că nu mai sunt om sunt mai mult o părere o umbră ce mult mi-ar fi plăcut să fiu Dumnezeul pașilor pierduți sau firul fumului de țigară strecurându-se lasciv pe sub frunți ori să simt încheieturile robilor oropsiți și bolnavi ținuți în lanțuri în calele corăbiilor fantomă navigând într-un drum continuu de la un pol la celălalt pol până când se răzvrăteau și ardeau ca niște lumânări în mijlocul oceanelor flăcările din mlaștini ți le mai amintești dar cum dădeam foc la cuiburile de cioară din salcâmi și cum plesneau ouăle de ciori ca niște grenade și cât sufeream plâng și astăzi și nu știu cine ne-a pus focul în mâini doar vântul doar vântul perfid poate sunt poetul câmpiei îmbătat de vin care scrie cu nădușeala aspră din miriști cu văpăile fierbinți prelingându-se lichid în suflete de sfinți ca în morile de piatră după atâta vreme îmi amintesc cum coseam câmpia sau cum te lipeai de sufletul meu în nopțile grele și cum din pruni se repezeau cucii bătrâni și nebuni până în adâncimea cerului la lună și o sfâșiau profund până la oase și sânge.

în spitalul meu plin de blesteme se mai aud și azi valurile mării lovind în bicicleta asistentei șefe țipetele bolnavilor pline de febră traversând aerul și holul haosul ronțăind treptele noastre spre cer asistentele în mov zuruind în zborul lor peste paturi și eu spânzurat de perfuzii așteptând ceva ce nu va mai veni niciodată tu te zideai ană în ziua de întâi


ACOPERIȘ 11

să-ți privești moartea în ochi să o lași să vină la tine să o mângâi ușor pe obraz și ea să se întindă lângă tine pe pat într-un gest tandru duios aș putea sta așa o veșnicie ea cu singurătatea ei milenară eu cu singurătatea mea ce mă doare tu, pasăre galbenă în cioc cui îi mai porți noroc între paharul meu cu vodcă și paharul tău cu har se construiesc distanțe și poeme și nu mă duce pe mine să mă pierd în lucruri mărunte dă-mi harul să plâng ultimul meu poem și versurile să-mi cadă grele din suflet lumea se naște aici sub mine o simt cum se mișcă că este că-i vie nu e himeră nici gând de poet e ca un fir de plantă plăpândă subțire

în lipsă de spațiu mi s-a mai dat spațiu o nouă șansă de viață de moarte și aripi te rog înnoadă-le la spate