azi am mers
am mers prin zăpezi
cu cearcăne și mănuși grena
la poalele dealului se strângea cerul
parcă mi se oprise pulsul
marionete adunau ape
ape de la izvoare semidezghețate
se dădea timpul la o parte să mirosim iarna
în felul nostru congelat impersonal
aveai fața împietrită existai de formă așa
să poți spune când totul se va fi topit că
da într-adevăr îți trăiseși zăpezile
(cine știe dacă nu cumva și eu căzusem în aceeași capcană?!) și
am tot coborât până la
serpentine până la
dezgolirea aceea cu gust de sânge
(un câine își dibuia umbra ca un sloi)
mai apoi
am trecut
am trecut dincolo
pescăruși își prindeau aripile-n gheață
le tot auzeam țipetele în sistole
am plâns în gând:
ce frică le era păsărilor! ce frică!! și
cum pământul se mai crăpa sub tălpi! dar
am mers
am mers mai departe până când
totul se îngusta
cineva ardea
o grămadă de cărbuni încinși doar
niște gânduri ponosite
(cândva un fel de strămoși învățau să supraviețuiască
nici prin cap nu le trecea cât de rudimentari cât de neigienici cât de inestetici erau!)
și iarăși a mirosit a fum
a fum gros... și a tămâie
în târziu se făcea aproape lumină
arțari își puneau clopoței în vânt până la
turlele mânăstirii până la pașii rămași acolo în preajma
angoaselor îngerului geruit