tu știi prea bine
de când mi-ai botezat palmele în rouă
tavanul lunii
ne-adună în buclă viețile
doar după ce am plătit însetărilor tributul de aripi și am stins premeditat sulfurice iluzii
în grinda realului

fără să bifeze ore suplimentare încenușării pământului
văzduhul fiecărei vertebre ne violează orbirile
cheia duhului
răsucește scrâșnit viziunea lipsită
de nervurile fântânii

scutur iriși copți în matca anotimpului perfect
iau onest prânzul de raze
vândut pe-o ursită șchioapă
infinitului
sufletul se-ntinde greu sub ghilotina amiezilor
doar momeala cărnii
spuzită de stele îl convinge să se sinucidă
zâmbitor
în timp ce-și bea cu nesaț sângele
din fereastra oceanului

uneori pulsul doare ca o arsură dar cât de adevărat
este țipătul albului
când ne-ntemnițează în arterele gândului și smulge
căpușele umbrei
din coapsa pufoasă a zilei

ca să nu-și mătuiască strălucirea raiul schimbă corolele genezei
sângele virusat periodic de-nzoriri
aprinde smerit sefirele

n-am să țin slujbe de comemorare viselor defuncte

genunchii mumificați prea de timpuriu nu mai cioplesc troițe ecoului
vieții i se-ntorc rugurile în gene precum
păsării misterul cerului
în pene

icoane de verde
ridică altare în pupila genunii