când nu eram pe lume, ades mă-ntorc cu gândul,
la ființa mea umană cătându-i începutul,
în câți băieți și fete mi-am năzuit venirea
până ce, mama, tata, mi-au dăruit pământul.

am fost ochiadă, zâmbet și dor am fost, nadir,
miros de fată mare,de crin, de trandafir,
de-a lung de generații voindu-mi zămislirea,dar,
tot apărea un ce, un cine, ce îmi ziceau: sictir!

cum trecător prin lume-s, să știu cam cum a fost,
bin bangul vieții mele, ca să nu mor de prost,
dând nouă luni în urmă, am constatat uimit
că vin din milogială: "te rog, numai o leacă". era în zi de post.

în pălălaia scurtă a focului de paie,
codoși fără de număr,(să nu o fac de oaie
n-am să vă spun de rima din care am plecat) ci,
doar că era seară, cald, în patul din odaie.

un mormoloc cu coadă păream, puteam să mor
dar, înnotând cu râvnă prin strâmtul coridor,
să îmi găsesc jumatea ce m-aștepta în rai
din start până la capăt, am fost învingător.

ce-a fost cu mine în ontogeneză,
prefer să-o pun în paranteză
(nidare, zigot, murulă, etc...
să nu plusez), că o primesc ... în freză.

faza fetală? nu-s cuvinte, ce mai,
n-aveam habar de apă, papa, de pipi,caca,tot să stai...
că uneori eram ghiontit spre seară,i-am iertat,
în rest a fost adevăratul rai.

dar și la naștere cuvinte nu-s.
răcnit,împins și tras, de nedescris
prin ce-am trecut pân' mi-a tăiat buricul,
c-atunci n-am mai putut răbda și-am plâns.

copilăria,râset, soare, joc.
necazuri, griji, de unde? ioc.
hârjoană, vise cu cai verzi,
de und' să știu că nu-i găsesc deloc?

apoi, hormani turbați, mărețe vise,
mereu o Penelopă, eu Ulise,
clădind castele de nisip,
de vântul vieții fiind distruse.

vârteju-i stins, căsătorit,
din cal, măgar m-am opintit
trăgând în ham căruța vieții,
ce-o trag și-acum că e de neoprit

iar într-o zi, în stare de-asfințit,
când mă voi întreba cum am trăit
în sensul bun pe-această lume,
mă tem c-oi zice: am greșit.

apoi:ce-ai învățat, bă, cu ăst chip
venind pe lume ca un clic
în lumea stearpă, virtuală?
doar un ceva mai mult de-un pic:

când vrei să urli de năduf, înghite-l, lasă
ca un ceva ne-ngurgitat pe masă.
de poți, tu descrețește-i lumii fruntea,
de-amarul tău doar știi că nimănui nu-i pasă.

să nu mă văd ca mort că îmi stă prost,
îmi vor întoarce oglinda într-o zi,
de parcă i-ar durea în c de tot ce-a fost
și-or înțelege poate că tăcerea mea-i: "hei, și...?"