Se amăgește cerul, că poate voi ceda,
Și-așa palmele mele, în cuie ruginite,
Vor cere vindecare, de trece iar cumva,
Iubirea ta de mine pe rănile-amuțite.

Aceeași stâncă sunt, la fel de însetată,
Pe țărmul unei cruci cu buzele crăpate
Și piatra gurii mele va fi sfânt-adăpată
De versurile dulci, sau uneori sărate.

Geloasă este luna și se privatizează,
Închisă în vitrină la fel ca în muzee,
Argint în casa milei, apoi se defilează,
Abia acum iubirea se-nalță în maree.

Un nor se-nduioșează și lasă armonia
Să îmi aline fruntea, ca o destăinuire,
Sub cer încă se-nalță senină, viclenia,
Dar stânca e eternă în Marea ei Iubire.