Nopți albe se arată-n gând
Din depărtări străbate râsul
N-a mai rămas nimic de când
Mi-a înghețat pe față plânsul.
Aidoma celestei voci
Ce zilnic mă alintă-n suflet
Stăm tari ca încă două roci
Ce ea natura le păstrează-n pântec.
Simțiri de frenezie mută
Coboară peste trupul blând
Tu ești doar ultima redută
Rămasă-n front tot tremurând.
Nu mai există ea speranța
Nețărmurirea e un vis uitat
Azi mă-ntâlnesc cu ea paiața
Și îi voi spune dur și sacadat.
Poate așa va regreta vreodat`
Că a venit inopinant la mine
Și va trezi un gând ce-odat`
A plâns, a râs și-a tot sperat că-i bine.