Dacă aștepți să prinzi viteză
din suflarea de vânt hoinar chiuind pe câmpiile Înălțimii Tale
sau, mai mult,
să fii, precum pământul de frunze, acoperit de iluzii,
până devii tu însuți o iluzie
pentru cei care n-au învățat s-aleagă neghina din grâu,
aștepți degeaba,
molia timpului roade la rădăcina luminii,
îți pregătește adăpost de întuneric și frig.
A sosit vremea mișcărilor lente,
nu mai e chip să te-ntreci cu vreun nor călător;
ploaia sa poate să aducă rugina,
dar lamura pe care în tine-o păstrezi
va rămâne totdeauna curată:
limpezimile nu se pierd în discursuri de smoală topită,
închegate înainte să capete sens.
Înălțimea Ta zice:
„Aici trebuie să fie binecuvântarea
sosită ca o lacrimă din vinul cel sfânt,
lacrima-christi curgând în pocalele visului,
cu aroma vieții după viață.”
Dar Înălțimea Ta să nu uite că nimic nu cade din cer,
va fi nevoie să-și poarte crucea până la capăt,
ca pe o sabie făcând potecă luminii.
Apoi, ajută lumina s-ajungă
și pe strada celor pierduți în discursuri sterile!
Abia atunci vor vedea
că au lăsat prea multă neghină în grâu.
Când semeni doar pace în lume,
binecuvântat fi-vei de semeni,
iar izvoarele n-au să mai sece vreodată.