ai vrut să smulgi minutarele
ceasului orb
sângele tău să urce ca o iederă pe albe altare
nu ți-a fost greu să accepți
preoteasa care și-a renegat zeii de hârtie cerată
după ce le-a scanat
nimicul
foamea ta sălbatică
sfărâmă zilnic altarele de sticlă și eliberează
duhul fulgerului din stâncă

între întuneric și singurătate
șuvițe ale focului negru se desfac între coastele mele
ciclic adun umbrele din spițele apusului
lutului îi găzduiesc
(doar pentru cei care își deschid râzători venele morții)
violet intermitența respirărilor
din văzduhuri și aștrii tatăl cioplește trupurile mele
de odaliscă războinică
puntea iertărilor îmi unește vertebrele
pasul tău capătă aderența
înțelepciunii
după ce mă parcurge până la capăt

ecou ce recade în sunet prin osmoză celestă
pielea ta se-mbracă în cicatrici selenare ca-ntr-o armură
înainte de-a lua prizoniere galaxiile
în artere

smerită învață să-ți îmbrățișeze genunchii
veșniciei când îi desfaci jurubițe
întrupările pasagere
cu nesfârșită blândețe

din neiertată depărtare îmi/îți adun curcubeiele
pământul ni-i mamă în ceruri
știe carnea mea când și-adoarme nopțile crude
fără balsam de rugă

oricât ne-am alerga
înecându-ne rănile-n lumină
ursita exploziilor solare nu se uită-n minutare
fără mâini care să mute orizontul
cu obstinație

la țărmul ochilor tăi oficiez păgân liturghia frumosului

încă o dată suntem bisați la rampa destinului
tăcut și rece
timpul ni se zbate-n piroane

numai înălțarea încă nu și-a găsit nuanța azurului