E toamnă iarăși, însă nu mi-e teamă
De umbrele copacilor strigoi,
De norii plini ca ugerul de ploi,
De camere cu negura în ramă,

De-avânturi eșuate în noroi,
De vinul ce bolborosește-n cramă,
De păsările care trec prin vamă
Și-amarul și puținul „tu” din „noi”.

Nu iau nimic din toate astea-n seamă…
N-a fost al meu ce dau acum-napoi,
Se mișcă încă trupul meu greoi
Și nici singurătatea nu-i o dramă.

Nu-mi este teamă de ce azi se curmă,
Mi-e teamă doar de ce-mi rămâne-n urmă.