Două frunze stau la sfadă
Într-o recreație
Nici nu vor ca să mai vadă
Încă o revelație.
Cea a toamnei șugubețe
Ce prin văi se-adună
Ca să facă iarăși zdrențe
Frunze-mătrăgună.
Nici nu-ncep să se socoate
Cine-i mai amnezică
Că deodat` el vântul bate
Chiar ca o armonică.
Una-i jos, alta-i în vânt
Deranjul e mare
Nu mai e timpul nicicând
Ca să se răscoale.
Cică una-i de stejar
Și e mândră-n toate
Parcă-ar fi ea drept un far
Peste codru, poate
Dar cealaltă-i și mai șic
E de fag și poate
Să străbată, va să zică
Crângurile toate.
Doar că toamna cu nesaț
Le-a doborât toate
Și vor fi tot braț la braț
Duse-n libertate
La gramada de frunziÈ™
Unde zarva-i mare
Nu există ascunziș
Pentru fiște-care.
Doar ea frunza cea de brad
Le ia tot de sus
Că e verde și a stat
Încă-n nesupus.

Morala:
Chiar ea frunză de ar vrea
Să mai steie sus
Nu o lasă vremea rea
Pân` ce n-a apus.