uneori timpul devine punct
și atunci îl ating cu vârful degetului
să-i simt textura
îmi strigă clovnul că m-am rătăcit
și atunci încep să-l desprind
de pe trunchiul copacului
să văd ce cade
ce se ridică deasupra noastră
privindu-ne îndelung odată cu el, clovnul
prea calm pentru a-mi accepta risipirea
printre găleți de roade frunze ruginite
scaunul întors și infinitul
pe care dragonul alb îl ține pe aripile sale ospitaliere
tigrul îmi sărută fruntea încruntată
deschide poarta pădurii
și-mi dăruie frunza de stejar
aurie chemare ruginie geometrie a emoțiilor
și oglinzile se sparg
scenografia se reia an de an până când
cu amândouă mâinile încerc și reușesc
să închid cu un pocnet cartea
------------
- Victore, pe unde umbli?
- Anna, stai că vin acum. De pe gardurile bisericilor am adunat verdele sufletelor mirenilor să-i pot asculta mai bine, cum ruga și-o lasă pe altare de lemn și frunze ruginite, la începutul unei toamne bezmetice, în care văd că tu te rătăcești, iar eu simt nevoia să fac prostii. Mă distrez...
Cândva clipele toamnei te vor ridica migălind printre oasele acoperite de cuvinte, de file neterminate. Cartea... o vei redeschide hulpav pentru încă o tură prin textura timpului fără glas, fără culoare, printre punctele, sferele ciocnindu-se interminabil între nimic și nimic. Ascultă-le cântecul și taci.

Anne Marie Bejliu, 10 septembrie 2016