nu mai am în piept inimă,
am înlocuit-o cu piatra aruncată de mâna ta.

m-am obișnuit să visez fără cord,
acum pot sfâșia inimi în mii de confetti,
pot mima fericirea, durerea sau moartea,
zilele le pot transforma în cărți de tarot
în care să-ți ghicesc viitorul,
pot urla cât poftesc pentru că urletul s-a cuibărit în mine,
pot tăcea ca un pește pentru că muțenia lui se scaldă în mine,
pot tânji după orice bărbat pentru că dorința lui crește în mine,
fără să păcătuiesc, fără să sufăr,
pot strânge toate oceanele lumii în palme,
iar soarele să-l port eșarfă la gât.

visele nu le mai iau cu mine,
le așez pe rafturile prăfuite ale minții
ca pe niște pelicule de celuloid,
rămân doar cu rana pietrei tale
și cu durerea care e lacomă,
mereu sigură,
hotărâtă, precisă și inflexibilă,