Sunt pe-un deșert cât vârful unui ac, fierbinte,
Coroană-mi este setea, temută-i printre dune,
Zadarnic vrea nisipul, cu palma de-un părinte,
Să-mi poarte apa vieții din Marea unui nume.

Departe, dintr-un munte, se scurge o cărare,
În ea coboară smoala ca noaptea în eclipsă,
S-a-mpotmolit chemarea și biata împăcare
E stinsă ne-mpăcată, visând că-i tot aprinsă.

Dau toată-mpărăția doar pe un dor de mare,
Vă las cu drag coroana, s-a vindecat durerea!
Și prefăcut deodată, ca ploaia în ninsoare,
Pe trupul tău ca lava să îmi topesc tăcerea.