cuvinte râd spre mine
încerc să le-nțeleg
atâta spațiu cere
așternerea pe ierburi
amare dulci sau aspre
când fără gust e viața

mă înconjoară umbre
și-n dansul lor ardent
intru și eu timidă

clovnul mă așteaptă
în centrul lor de foc

cuprind în mine frica
de-a nu mai fi doar proasta
care le privește
cu ochi măriți și plini

în colț de ring așteaptă
un cumul de-ntrebări

desenul se-ntrupează
când cercul se mai strânge
și tălpile de tină
încețoșează calea

atunci simt cum din mine
un vârf de coif străbate
toate aceste forme
fără contur prea clar
împrăștie seninul apoi
întinde cortul

prin labirint ajunge mintea
să le cuprindă
abia un vârf de-atac
toacă în ea memorii
prin încâlciri de vorbe
rostite nerostite
și-ajung să le aștern

pe tălpi de sensuri clare
cuvinte râd spre mine

le prind călcâiul tandru
le cos iluzii dense
apoi le șterg pe toate
strănut și-ncep să scriu

în mine totul țese
o pânză de răspunsuri

nu sunt întregi și totul
devine ca o plasă
în care prind semnale
simboluri solzi de pești

râd. lacrimi încep să curgă
și nu mai știu ce poate
să readucă-n mimă
iubirea cea înaltă
a verbului a fi

las totul deoparte
mi-aștern prin mine patul
de frunze gânduri arse
și-ncep să număr sori

pe mine cine oare
mă numără adesea
când simt prin mine dansul
și alergarea lor?

Anne Marie Bejliu, 2 august 2016