spațiile au drept măsură ceruri, multe,
perverse în relația cu timpul continuu,
numai noi definim albastru orice clipă a vieții
este comod, indecent și amoral, dar simplu,
coabitarea spațiu/timp are forme dintre cele mai bizare,
trecând prin ființa noastră lasă urme adânci, sângerânde
și nu ne vindecăm doar cerșind îndurare sorții,
speranțele noastre rămân cu palmele bătătorite,
dezamăgite de trupurile noastre răstignite pe timp

hai să asmuțim haitele de cronofagi ce pândesc la răspântii
să sfâșie dorințele unei lumi abia începute, dar curând sfârșite
unei lumi predestinate dar niciodată măsurată

și acel cățel jigărit urmărit veșnic de soarta-i perfidă
conștient de micimea vieții lui, ne ignoră