e un soare larg
abuziv și
neiertător
stau la umbra poetului
care stă spânzurat de un pahar
gol
în fața cârciumii piatra albă
pe drumul taberei trec gagici
decoltate transpirate și
indiferente
înțepate și obosite
de parcă ar fi ieșit de la
schimbul 2
poetul
stă spânzurat cu limba scoasă la
ele
eu mă răcoresc la umbra lui
și inventez o rugăciune
soarele apune
gagicile se rispesc prin blocuri
către frigocom
pe langă noi tramvaile înaintează
și exact în același timp
dar și apoi
pământul se rotește cu toată lumea
visez că mă prind controlorii
și sunt paralizat de scaun
lipit de geam
o doamnă enormă îmi arată
legitimația
nu pot decât să scrâșnesc din dinți
când ajung la crângași
îmi dau seama că dorm
mă sună mama dar nu pot răspunde
o bătrână îmi zice trezește-te
și lasă-mă să stau jos
și mă trezesc
mă gândesc ce să îți spun
când o să ajung acasă
uite
o să-ți zic
sunt sigur că înainte
să ne cunoaștem erai satulă de bărbați
care nu știu să bea
care nu cred în dumnezeu așa cum au chef
care nu strigă la ziduri în sommn
care nu au măcar o urmă de briceag
pe obraz
sau oriunde
înainte să plec
îi fac respirație gură
la
gură
poetului mort care
s-a izbit de pământ și
și-a rupt picioarele
e mort și beat
și semănăm ca două picături de votcă
vezi
sunt sigur că îți place de unul
care a scris asta
mai ales într-o dimineață noroasă
în care încă dormi
și luminezi încăperea
și neliniștea mea
și icoanele din
bibliotecă