clovn absurd
întinde iarba culcușul îl ridică
în cuib sunt toată
și tot ce-mi strigă numele
ființa râde gâdilă cuvântul
mă-ndrept prin mine spre tine mă cobor
apoi salt iară prin lumina ta
îmi ești îți sunt
tunel complet cu ziduri de tămâie
afumă locul spațiul printre litere te pierd
mă izolez tac lumii tu vorbești
și-atunci apar copacii neîntinați de seceri
înalt înaltul mă cuprinde
sunt poli de frământări se sting ard toată
tu răcorești metafora din ele
și mă ridic încet fruntea o lași să prindă praguri
de sus de jos în fond e totul altfel și la fel sunt toate

clovn absurd ești spirit și curajul
pe care îl adun în brațe goale golite de minuni
semințe de nădejde împrăștiate-n câmpuri
cuvinte fără margini doar miez având în sân
le simt bătaia-n acoperișul vesel
și trist le las să cadă deasupră-mi împrejur
prin mine cern amurgul și tropotul zăbala
o pun pe-un cal sălbatic
mi-e sufletul acum

ești obosit știu
poate că te-ai aruncat prea mult
în toată-această luptă
mă iartă. dormi te sting aprind
în gesturi de nebun

tu te ridici pe coate reîncepi
prin zbor ridici o noapte și pleci prin astre
nu. nu ești din fier

Anne Marie Bejliu, 17 iulie 2016