zborul ca o veșnică teamă de-ntuneric,
răsucit de trecere și așeptare,
precum spațiul în care
toamnele au venit împreună,
temporar bolnave de zborul comun și absente,
toate sunt ca o spaimă ingenuă

între timp, n-am mai iubit, supraviețuiesc
precum cimitirele dintre blocuri, sunt împăcat,
dinspre oraș se-nlocuiesc oameni cu păsări
iar străzile devin umede și imunde

ne vizitează mormintele mai des astăzi,
îmi amintesc de timpul copilăriilor
când cerurile păreau mai îndepărtate din iarba înaltă,
iar chipurile se refugiau în verdele crud

zborul nostru are două margini
care se sprijină de-ntuneric