Sunt ”eroi” câți sfinți nu sunt
Nici în cer, nici în pământ!
Și nu e un amănunt,
Cum ar fi o frunză-n vânt...

Ici, în pamfletarea mea,
Voi vorbi de un ”erou”,
Și cert n-aș foileta,
Da-s ca el, un borderou!

Ion însurat de-un veac
Cu Măria lui Cârcel,
Nu găsea nicicum un leac,
Geloziei. -Un măcel

Voi face de-o mai găsesc
Că vorbește peste gard,
Cu Doru ce-l dușmănesc...
Mă transform în leopard!

Voi pune mâna pe par
Și voi da în ei ca-n lut!
Le tocmesc și un gropar,
Că îi las în ”amor mut”.

Nici bine nu mă sucesc,
Peste gard stau bot în bot,
Nu știu ce tot șușotesc,
Apoi eu nu sunt balot,

Fără simț și sentiment...
De prind zvon prin mahala,
Mă voi declara dement
Și în rate-i voi pisa!

-Mă, smintitule, îți spun,
Gelozia-i boală grea!
Vezi fantasme, presupun...
Vino ici, alăturea!

Așa îi spunea Cepoi,
Un bătrân octogenar,
Ce cânta dintr-un cimpoi,
Urmărind un alunar.

Eu am fost plecat pe front,
Lăsând tânără nevastă,
Și-am primit mereu afront,
Dar n-am picat în năpastă.

Gura lumii e un hău
Nesfârșit și lunecos,
Taie ca un ferăstrău,
Râcâind până la os!

-Moșule, eu, nu suport
Ca să fiu dezonorat.
Mi-am făcut și pașaport...
Îi hăcui și m-am cărat!

Moșu-n șoc, a murmurat:
”Ptiu! n-ai fi așa năluc...”
Satul s-a cutremurat,
Că Ion, lângă uluc,

De Măria, strâns cârcel,
Fără puls, cu ochi mirați;
O ținea strânsă de el,
-Uite-așa, ca niște frați...

Sângele îi șiroia
Dinspre piept. În agonie,
Liniștit bolborosea:
Pân* la moarte, tu, Mărie...