Ca-ntr-o vitrină din Amsterdam îmi descoperi
Câte-un genunchi, umăr, sân în paginile albe

În literele care mângâie ochii mi-ai citi parfumul de femeie
(acela pe care nu-l vei uita, parcă așa-mi scriai cândva pe pleoape)

Tu știi că
Întotdeauna îți ofer câte-un anotimp de-al meu scump
Și te las să-nveți că membrana minții mele nu are preț
Nici pielea pe care o mângâi când te (re)găsești în mine

Între noi nu e nicio întrebare care să rămână nedesfăcută
Niciun poem de-al meu nu e suficient de lung
Încât să tacă pe mâinile tale