Stau stele în casă, închise de frică
Și viața eternă e-un fulg de zăpadă,
În roata cea oarbă o mână antică,
Alege un nume de stea ce-o să cadă.

Steaua răsare, ca pământul s-o vadă,
Aleasă-n veșmântul de foc al luminii
Și-mpăcată ca ploaia în vers de baladă,
Se supune pe crucea dorințelor lumii.

Undeva o privire sprijinită pe munte,
Ce credea că iubirea e încă fecioară,
Ochi-s doar cuiburi de lacrime frânte,
Pe obrajii rușinii, durerea-i coboară.

Ea speranța-și ridică pe a cerului foaie,
Cu durere în piept, o dorință coboară,
Steaua arde pe cer și visează o ploaie,
Iubirea o-așteaptă în palmă să-i moară.

Se-aprinde o stea dar o rog să nu cadă,
Mă privește surprinsă cu speranța tăcută,
Are ochii căprui și priviri de Baladă
Și o gură de roză nesfârșit de iubită.