am ajuns
să te recunosc
după rictusul care traversează piațeta roz
ediția specială a micului burg înecat în fum de trabuc și tropot de calești parfumate
o închidere a cuvintelor / o redeschidere / sentimentul posibilei lumi
un prim-plan total inofensiv
universul experimentând transa ca pe simplă curiozitate
în realitate
nostalgia a ceea ce ar fi putut să fie

fac ocolul ființei mă îngustez mă întrerup
în zigzagul propriu curenții își alunecă obrăznicia
accept provocarea


tristețea deranjează la mers tot cum
pantofii mult prea strâmți
certitudinea sinuciderii inevitabile
înaintăm
înfipte în pumnal
mimicile noastre au ceva din „bătrânele” lui goya
din văgăuna timpului lor
și totuși
„hasta la muerte” sună revoluționar
ploaia ne erodează trăsăturile devenim
stânci ascetice așteptându-și pescărușii
călugării albi îmbrăcând mantia drept ascunziș

din epidermă cresc vietăți
microscopic
ne cotrobăie prin haine prin măruntaie prin gânduri
trebuie să alerge repede / să iubească repede / să urască repede / să spere... să renunțe... să fie...
vertijul are ceva frumos
lumea prin ochii copilului uitând să mai coboare din carusel

solitudinea cerului ne cade umerii
în vid pasărea năpârlește
distanțele acoperă
o prăbușire două prăbușiri...

de când n-am mai folosit silabe poetice/
cuvinte nemoarte/
codul braille/
iubirea pe note?!

trecem mai departe