O mână-a nerăbdării mă zgâlțâie și cheamă,
Tresar din somn cu fața spre un trecut de dor,
Pe buze îmi doinește iar laptele de mamă,
Eu sunt cu sare-n plete, același blând fecior.

Sunt limba unui clopot și bat în gândul meu,
Să mă audă maica când îmi vibrează-arama
Cu alt curaj privirea să-nfrunte geamul său,
Când vocea mea căită îi va întinde palma.

Când intru mă aplec, e ușa mult prea mică,
La fel ca tine, mamă, mi te-ai topit un pic
Și arzi ca lumânarea, căci viața e calică,
Plătești numai cu lacrimi eternul ei nimic.

Acum, ajunge, mamă, eu m-am întors acasă,
Mă-nham la jugul zilei să poți să te-odihnești,
Tu doar frământă pâinea și-așează-te la masă,
Eu voi aprinde focul iubirii părintești.

Și jarului din sobă cer grijă, să n-o ardă,
În ușa noastră bate o tânără fântână,
La masă se așează cu vocea mamei, caldă,
Privește-i, maică, bine, inelul de pe mână.