Își îndesau ironiile înspre mine
Lunecoase ca focul pe gâtul lemnului.
Fugeam pe nisipul din păr de cămilă
Spre soarele ascuns în asprimea depărtării.
Oboselile încrustate în lungimea drumului îmi tulburau încheieturile,
Sufletul vâslea printre vârtejurile renunțării irepetabile.
Îmi ascund și acum privirea de falsitatea brațelor ce promiteau
Că mă vor prinde îndată ce mă voi desprinde de
Stânca în al cărei abrupt m-am născut.
Tăcută, în abisul miilor de senzații,
Cresc ca și cum aș avea dreptul la schimbare.