Scrâșnește pământul și lava tresare,
De simte că-l mușcă cu dinții o cruce,
Suspină pădurea și simte că moare,
Căci gura securii nu-i dulce.

E Marea în visuri, aproape de cer,
Își caută dorul sfidând depărtarea,
Căci soarele-i zace în cubul de ger,
Din nori îi șoptește chemarea.

Din dragoste naște un fulger divin,
Și-apoi se abate pe orbul de gheață,
În brațe de Mare, adormitul senin,
Își trezește iubirea la viață.

Și-mpăcată ca plânsul lacrimei dulci,
În imperiul albastru coboară,
Așteptându-i apusul în ochii adânci,
Adormindu-i fățarnica seară.

Eu la fel ca și marea, iubito, te-aștept,
Pe un nor plin de-atâtea-nțelesuri,
Din poemul cărunt, un nebun înțelept
Îți închină-ndrăgostitele versuri.