egoismul tău face zgomot
în preajma ta sunt înghesuită
ca o mobilă generoasă pe care o îndeși într-un colț să încapă
cu un pumn cu un cui cu o înjurătură
ca o pasăre care își reprimă aripile alege să umble
târându-se agățându-se ținându-se vârtejindu-se
vorbesc atât cât să nu uit cuvintele
tac atât cât să nu amuțesc
uit până-n pragul amneziei
îmi amintesc cât să te pot identifica la o adică
îmi amputez mâinile și renunț la un picior
la jumătate din zâmbetul meu
din pielea mea din femeia care era cândva cu mine
respir economic
programat pe half-load
nu contează că mă asfixiez fac totul
să-ți las spațiu
monștrii interiori ți-au pus la tâmplă pistolul
nu nu trebuie să mă convingi
te cred pe cuvânt
într-un fel mi-e milă de tine
adevărata victimă nu sunt eu
eu
eu nu sunt decât
detaliul ce trebuie ajustat ca tu să scapi cu viață
încă o oră
încă o zi
încă un an
mereu
nu contează cât de integru
cât de uman
cât de viu
tu
tu umbli în haită
știu asta după mușcăturile în ciorchine pe care mi le lași
pe omoplați, pe retină, în adn
nu recunoști niciodată altcineva intră în tine
dispune după bunul plac
de imaginația ta
de liberul arbitru
de caninii crescuți direct din miocard
nu nu trebuie să mă convingi
te cred pe cuvânt
într-un fel mi-e milă de tine