să nu scrii tot
mai lasă un poem și pentru mâine
poimâine și alte zile în care durerile
te vor invada cerându-ți capitularea
păstrează cuvintele și alungă spaima întunericului
cu săgețile lor de foc departe cât mai departe
înapoi în haosul primordial
păstrează o armată de cuvinte
călare pe himerele visului
în mijlocul lor iubirea cu flamura nemuririi
suflând în goarna inimii
păstrează cuvintele în tranșeele cărnii
în circumvoluțiuni în diviziunea celulei
în spiralele ADN-ului tău prometeic
învârtindu-l ca un bumerang prin abisul psihozei
lovind iscoadele morții umbrele nelegiuite
direct în punctul lor sensibil la frumusețea metaforei
păstrează cuvintele în sânge
singurul șarpe înțelept căruia îi place căldura sufletească
a celui de lângă tine cel dornic
să te citească cu buzele cu palmele cu ochii înroșiți
de vinul amar al singurătății
păstrează cuvintele pe creștetul tău pleșuv pe tâmple
pe sprâncene și în gropile obrajilor
îndreaptă-ți spatele
stai falnic ca un munte de cuvinte
ca un avocat al cerului
nimic chiar nimic nu te poate mișca din locul
în care ți-a fost dat să lupți împotriva deziluziei
un vârf semeț de speranță împungând cerul
în ochiul larg deschis
căci numai așa curge cu adevărat
lacrima lui Dumnezeu