Cândva credeam că zăpada va îngheța
Între două trupuri învinețite de timp,
Dar astăzi am auzit cum se topește
Picătură cu picătură, într-o chiuvetă de hotel.

Nu-mi mai amintesc ce cuvinte nu ne-am spus
Și nu mai vreau să ni le spunem.
Când îți vorbesc am acel sentiment
Al folosirii unui obiect stricat, pe care mă chinui să-l pun în funcțiune chiar dacă nu-mi servește la nimic.
Sunt altfel, bucăți de oglinzi suprapuse
Pe carne, pe piele, pe buze.
Ești undeva în reflexia lor, dar mult prea adânc să te mai văd.

Când trag din țigară îți simt mâinile cu degete lungi, ca niște plute în mijlocul oceanului.
Când te întreb ce mai faci nu-mi pasă și doare.
Anii aceia sunt plini de goliciune, ninsoarea a stat și s-a așezat soarele pe genele mele.
Nu-mi mai închid ochii, îi țin spre cer și zâmbesc.
Nu erai tu o clepsidră pe care tot o întorcea viața.
Eu eram de vină. Eram nisipul dintre degetele tale. Nimic altceva.
Acum sunt în toată marea și mi-e greu să mă uit spre țărm.
Aș putea să-ți cânt, dar ești atât de surd și atât de bine știu asta. Tac. Și rămân între noi blocuri și gări, pline de păduri ude și mucegai.
Nu ne vom pierde unul în altul. Nu mai există nimic de pierdut între doi străini.
Nu vreau să fiu în tabloul acesta cu tine, nici tu n-ai vrea...

Ani albi de regrete, fără răspunsuri, fără săruturi. Mușcături pe coapse, până la sânge, versuri fără muzică, lacrimi fără rost.
În amintirea anilor albi...

21 mai 2016